Credinta slaba si dumnezeul debil

A fi e folosit zilnic, in sensul “slab”. Slab pentru ca e doar raspunsul la un ce, la un cum, chiar si la un daca. Iar cand fiinta este gandita doar ca apartenenta, copulativ, sau ca existenta, indicativ, gandirea e numita de unii ganditori gandire slaba.

Exista insa o folosire la fel de “slaba” a lui a crede. Cred ca e doar opinie, te cred e convingere sau supunere, pana si cred ca exista (Mos Craciun sau Dumnezeu) e doar informatie.

Sa’i zicem deci credinta slaba?

Din coarda neintinsa nu pleaca sageata. Apa la ses balteste, intre munti loveste. Pana si curentul fara tensiune curge si atat.

Credinta tare ar fi atunci ceva ce aduce vietii tensiune, incordare, lupta. Imi impune si impune.

Insa, iubitori ai linistii, ai bunastarii, fugim de tensiune, de incordare, de obligatie. Nu se cade sa vorbesti de credinta ta, nu se cade sa produci tensiune cu incordarea ta. Nu ne spune ce crezi, nu ne spune ca crezi. Credinta a devenit un secret rusinos.

Pana sa moara, Dumnezeu a fost facut mai mic. Intai l’am scris cu litera mica, apoi i’am scris cu litere mari. Mai avem doar unul singur, pentru ca zeii au murit. Monoteisti nu din vocatie, nici din pasiune, ci din constrangere.

Insa si acest dumnezeu ce ne’a mai ramas e marunt, frivol, debil si ridicol. Si dupa chipul lui suntem si noi, mereu.

PS: Daca folosesc termeni si concepte culturale, le folosesc cu sensul pe care’l veti putea gasi usor in orice dictionar bun de termeni filosofici. Cand folosirea e diferita de original incerc sa precizez sensul local.

pumnalul

armatele mereu mai nevolnice ale cruciatilor i’au intalnit, dar raspandirea povestii, poate din pricina simpatiei pe care au starnit’o, a fost redusa, pentru ca, asta e sigur, necrutatorii teologi ai vremii i’ar fi invinuit de erezie. pentru ca, ar fi spus acestia, tuturor manticilor, chiar si celor cuprinse in paginile Sfintelor Scripturi, le’a trecut vremea, dupa ce Divinitatea insasi si’a exprimat vointa cu buze si cuvinte omenesti.

si cum altcumva s’ar fi putut intelege stravechiul lor obicei de a alege oameni pentru razboi, inalti functionari ai regatului sau sotiile tuturor tinerilor barbati, tinand sa respecte porunca cereasca de a nu cauta la fata omului. oamenii regatului n’au stiut niciodata sa precizeze motivele randuielilor dupa care se conduceau.

spre exemplu, daca vreunul dintre functionarii coroanei murea, in scurta vreme era organizat un turnir, in urma caruia, plin de sudori si de sange, invingatorul era numit dregator. la turnir se prezentau 8-10-12 barbati, cu cele mai alese insusiri, isi incheiau armurile, isi coborau vizierele, incalecau si incepea lupta.

vizierele nu aveau sa mai fie ridicate niciodata, pana la sfarsitul sangeroasei infruntari. candidatii, intotdeauna in numar par, de la cel mai mic numar de alternative necesar alegerii, se luptau doi cate doi. spectatorii turnirului hotarau, in functie de reguli nepricepute de cruciati, daca cel cazut de pe cal va mai trai sau nu.

moartea era obligatorie doar la infruntarea dintre ultimii doi combatanti. indurarea sau inclementa spectatorilor avea statornicia vantului. ni se relateaza astfel de infruntari care, in urma exersarii parcimonioase a milei, au avut numarul minim de lupte individuale, precum si cazuri in care luptele s’au intins pe mai multe zile.

capriciile spectatorilor au facut, uneori, ca cel ramas invingator sa fi inregistrat doar o singura victorie, cea din infruntarea finala.

de asemenea, din cauza ranilor primite in lupta, ni se relateaza, au existat inalti functionari care nu au supravietuit mai mult de trei zile numirii lor, iar in acest timp nu si’au indeplinit nici una dintre atributiile demnitatii pe care tocmai o capatasera, si asta din pricina ca pierderea de sange ii facuse neinstare macar sa’si imprime inelul pe hartiile caligrafiate de copisti.

participarea la razboaie, din ce in ce mai multe si mai istovitoare pentru micul regat in epoca marilor campanii pentru cucerirea sfantului mormant, era hotarata intr’un mod inca si mai revoltator, dupa intelegerea cruciatilor. nu s’ar fi intalnit nici patriotica mobilizare generala, in limitele unei varste, atat de frumos expusa constiintelor politice ale vremii sale de autorul Principelui, nu exista nici obligatia feudala si nici o casta razboinica.

in fiecare asezare, un pristav regal chema lumea la o adunare, ii alinia pe barbati, cu spatele, pe o rampa de pamant anume construita, astfel incat sa nu fie vizibile diferentele de inaltime, apoi un grup de arcasi orbi tragea cu sageti de lemn inspre sirul viitorilor razboinici.

iar cum monarhul nu avea nevoie de luptatori deja raniti, armata se compunea din cei scapati de acest tir. rampa avea dimensiune neschimbata, astfel ca prin jocurile sortii si ale natalitatii, in armata micului regat se puteau intalni soldati octogenari, ca si tineri davizi de nici 14 ani.

ceea ce i’a uimit insa si mai mult pe cruciati a fost faptul ca o astfel de armata, total absurda pentru stiintele martiale, a tinut piept si chiar a invins armate cu care ei insisi, razboinici incercati si mult mai bine echipati, pierdeau batalii sau din fata carora erau nevoiti sa se retraga.

dar decadenta, si pana la urma disparitia regatului oriental a venit de la cea mai revoltatoare, pentru abia nascandul individualism european, oranduiala. casatoria, caci tinerii barbati ai regatului isi alegeau femeile nu dupa patimile starnite de chipul sau trupul frumoaselor, nici dupa calculele, adesea cinice, ale starilor sociale si nici dupa dorintele vreunei autoritati, ci dupa impresiile starnite de polisemica si livresca masca.

si asta pentru ca, si trebuie s’o spunem, barbatii neinsurati si fetele nubile erau adunati, de aceiasi pristavi regali, la o petrecere cu masti, in urma careia, dupa legi iarasi neintelese de cruciati, tinere si fericite perechi ce nu’si vedeau fetele pana dupa noaptea nuntii, paseau nedespartite pe drumul lung si anevoios al vietii de familie.

secretarul lui Thlon Grunewald de pe Rin, un oarecare Johannes Rotthentz, ne’a lasat o relatare a ultimului astfel de bal, petrecut in capitala. o regula contemporana obiceiului petrecerii cu masti spunea ca, indiferent de costumul ales, nici unul dintre participanti nu avea voie sa poarte arme.

impotriva acestei randuieli, trufia si o oarecare curiozitate l’a facut pe feciorul cel mare al dregatorului ce indeplinea o functie oarecum similara cu cea a unui ministru de razboi sa vina la petrecere costumat in cavaler european, cu capul gol si cu un pumnal din otel de Manchester.

in timp ce dansa cu una dintre purtatoarele de masti, o frantura de chip, pe dedesuptul mastii, se oglindi in arma pe care o purta cu mandrie la sold. ca lovit de traznet, tanarul isi abandona partenera in mijlocul celorlalti dansatori si iesi din sala de bal, pentru a nu mai aparea niciodata intre granitele regatului.

unele copii ale manuscrisului noteaza, dar e aproape sigur ca sunt interpolari, ca ar fi fost vazut, 50 de ani mai tarziu, printre canonicii vechii capele de la Wittenberg. ceea ce este sigur este ca balul din capitala s’a sfarsit fara a se incheia vreo casatorie; in urma scandalului creat dregatorul militar a fost destituit si inlocuit cu maresalul palatului, iar de atunci regele si’a luat mai multi sfetnici europeni, dintre cei mai priceputi oameni din armatele cruciatilor.

si tot de atunci, armatele micului regat au inceput sa piarda batalie dupa batalie, animalele fermierilor au cunoscut sterilitatea, iar micul regat s’a depopulat si a disparut, pentru totdeauna, de pe fata pamantului. supravietuitorii, putini si improbabili, ai dezastrului demografic au cunoscut soarta evreilor de dupa caderea Ierusalimului, fara a atinge vreodata, insa, maretia unei diaspore puternice in cinismul ei si nici voluptatea suferintei.

ceea ce se mai stie despre ei este doar ca, de fiecare data cand arabii lasa lucrurile in voia sortii, folosesc o zicatoare de dezvinovatire, potrivit careia regele poarta haine de petitor.

solfegiul

“O sa vreau sa mor atunci cand n-o sa mai privesc cu placere spre frumusetea femeilor si a muzicii” – astea erau vorbele mereu repetate ale omului de la care am primit randurile urmatoare. Obisnuia, am aflat, sa-si omoare timpul la clubul ziaristilor, jucand sah blitz si sa repete ca o intalnire cu un inger, bun sau rau, este un lucru la fel de banal ca si muritul in somn. Mai obisnuia, cand il invita cineva, sa ia masa la restaurantul scriitorilor si sa fredoneze melodii numai de el stiute in timp ce citea ziarele. Dar iata povestea pe care mi-a trimis-o:

“Sunt redactor la pagina culturala a unui ziar din capitala. Ma ocup de rubrica muzicala. Numele meu nu are nici o insemnatate. Am studiat muzica, sectia teoretica. Cant foarte prost la pian. Inclinatia spre muzica cred ca s-a manifestat pentru prima oara inainte de a merge la scoala.

Imi amintesc si acum de serbarea literelor de la sfarsitul gradinitei. Fiecare copil avea agatata in piept cate o litera si canta un scurt cuplet. Cu toate acestea, de fiecare data cand incerc sa-mi amintesc melodia acelui spectacol trebuie sa recurg la miscarea pe care o facea fiecare copil. Din acel moment, premergator scolaritatii, in mintea mea muzica se leaga fara rest de alfabet.

Acum cateva zile s-au implinit 50 de ani de la moartea tatalui meu. La comemorarea de la conservator am auzit o multime de discursuri si cateva marsuri funebre.

Atunci am inteles inceputul istoriei cu solfegiul. In al cincilea deceniu al veacului al XVI-lea, cei care voiau sa studieze muzica la Conservatorul din Praga aveau de trecut un numar oarecare de probe. Cea mai dificila – ne incredinteaza Johann Blindberg in scrisoarea pe care i-a trimis-o in prima zi a lunii iulie 1748 tatalui sau, corepetitor la Alteklavierschule din Kronstadt – a fost cea de solfegiu si dictat.

Baiatul, obisnuit mai degraba cu sistemul modern de notatie, ii povesteste parintelui sau ca si-a pierdut de cateva ori atentia in timpul dictatului, incercand sa desluseasca, in insiruirea de litere, eventuale cuvinte. I-a fost, insa, mult mai usor la solfegiu, si aceasta maiestrie i-a asigurat protectia concertmaistrului regelui Carol Albert al Boemiei.

O suta de ani mai tarziu, la congresul panslavist de la Praga, Jan Lomnice, reprezentantul asociatiilor muzicale din Cehia, citea plictisit o brosura. Discutiile aprinse din sala faceau deseori necesara interventia celui ce prezida adunarea, decanul de varsta, bulgarul Igor Levski.

Dupa una dintre aceste chemari la liniste si ordine cu clopotelul, mintea lui Lomnice prelua suntetele si continua o melodie dupa literele din brosura. Folosind literele fara corespondent sonor ca marci ale duratei sau alteratiei, auzul lui Jan Lomnice se umplu de acordurile unui mars militar. Era tocmai cel cu care vor defila, peste numai sase zile, trupele austriece prin Praga, dupa inabusirea revolutiei.

Dupa inca o suta de ani, la Opera Veche din Moscova, Sasa Ostrovski canta la batranul clavicord asezat in fosa orchestrei. Pe scena se afla un balet format din 20 de femei, imbracate in negru si 28 de barbati, invesmantati in alb. In balconul principal, Iosif Visarionovici isi amintea de moartea lui Trotzki. Intreg activul superior de partid, sefii NKVD si tot corpul diplomatic asista la spectacolul dat de Sasa Ostrovski in cinstea secretarului general.

La primele acorduri, cativa dintre balerini incepura sa se aplece in fata. Apoi altii, mai multi, mai putini, barbati si femei, respectand intocmai muzica batranului pianist. Dupa primul andante intreaga asistenta, mai putin Iosif Visarionovici, era consternata. Urma un adagio, iar putinii ocupanti ai balconului principal incepura sa aplaude plini de nedumerire si oroare. I-a oprit la timp privirea rea a lui Iosif Visarionovici.

Undeva, prin ultimele randuri, atasatul cultural al ambasadei Romaniei la Moscova incerca sa prinda melodia, care se auzea din ce in ce mai slab, dupa miscarea baletului. La incheierea spectacolului, primul ministru, seful NKVD si ambasadorii marilor puteri ii urara lui Iosif Visarionovici cele de cuviinta. In aceeasi noapte, Sasa Ostrovscki a fost decorat personal de secretarul general, iar cateva ore mai tarziu, impuscat, tot din ordinul lui Stalin. In casa sa de pe bulevardul Revolutiei, atasatul cultural se sufoca in somn tocmai in momentul in care visul ii revelase melodia concertului de gala din seara trecuta.

Omul acela era tatal meu.”

clementii sau secta iertatorilor

Clementa este adesea laudata ca insusire a unui stapan puternic, alaturi de iubirea fata de supusi si ingaduinta fata de neajunsurile firii omenesti. Nefiresti ne par, si cu atat mai vrednice de admiratia somnolenta a multimilor, cazurile in care iertarea este masca razbunarii.

Istoria popoarelor consemneaza multe asemenea cazuri de bunavointa intransigenta, iar evangheliile si epistolele apostolului a carui conversie s-a produs pe drumul inclement al Damascului ne invata sa ne purtam bine cu cei ce ne sunt dusmani, sa le facem bine pentru a le face – astfel – raul pe care li-l dorim.

Ceea ce n-au banuit niciodata campionii iertarii a fost chipul jignitor in care doctrina lor, a celuilalt obraz intors spre mana ce loveste, a fost maimutarita de secta improbabila a clementilor.

Despre primul lor lider, vagi documente ne spun ca obisnuia sa aminteasca mereu vorbele lui Moise, care-i indemna pe israeliti sa ajute magarul vrajmasului atunci cand e cazut sub poveri.

Mai obisnuia sa povesteasca istoria soldatilor sirieni veniti asupra Samariei. Se spune ca, la cererea urmasului lui Eliahu, Elisei, Facatorul ochilor i-a lovit cu orbire pe osteni, pentru a-l mantui pe slujitorul Sau din mainile lor. Bucuros de o atare victorie nesperata, regele israelitilor il intreaba pe profet: “Parinte, sa-i macelaresc?”.

Iar profetul, considerat precursor de membrii sectei, ii raspunde: “Obisnuiesti sa-i omori pe cei pe care-i iei prizonieri cu arma ta? Da-le paine sa manance, si apa sa bea, si apoi trimite-i la stapanul lor.” Ideile clementilor au facut, de-a lungul timpului, adepti in toata lumea.

Ciudat este faptul ca multe dintre legende preced crestinismul, dar, de fapt, vorbele mozaice trimit spre o origine mai veche decat a nazarinenilor. Erezia a fost, totusi, considerata ca putin periculoasa, intrucat faptele generate de ea erau dintre cele mai laudabile.

Mai mult, clementii erau luati in ras de oameni, spunandu-se ca e nevoie doar sa-i jignesti cu ceva, pentru a-ti fi masa imbelsugata. De asemenea, documentele istoriei bisericesti nu amintesc decat despre condamnarea, la un loc cu alte cateva secte, a clementilor, fara a fi existat probabil, o refutatie teologica a ereziei iertatorilor.

Reaparitia si voga neasteptata au cunoscut-o clementii, insa, in Balcani, unde vechi legende povesteau de regi invingatori ce-si iertau cotropitorii si ii ospatau, ca si de palate cladite din pamant ars, ca turnul Babilonului, si carne, spre oroarea, atat a calatorilor, cat si a oamenilor pamantului.

Dar unul dintre cele mai stranii fructe ale invataturilor sectei s’au aflat in timpurile nevolnice ale revolutiei grecesti din Macedonia, in vremea razboiului lui Hitler.

Cel care mi-a povestit intamplarea spunea mereu ca “raul e ca o buba pe care o astepti sa coaca. Trebuie bine hranita, hranita cu mult bine. Raul are nevoie de bine pentru a trai. El n-are subzistenta. Si atunci, mereu si mereu, facatorii de bine ingrasa raul, ca sa crape odata buba.” Asemenea idei, proferate adesea intr-un ton care amintea de vechii profeti, precum si cateva amanunte ale infatisarii lor, le-au adus clementilor si porecla de jidani. De asemenea, singurul argument contrar invataturii lor, amintit in scrieri bisericesti era cel potrivit caruia, daca raul n-are subzistenta, trebuie sa si-o aiba in bine, si ca ar rezulta ca raul ar fi fost creat – ceea ce e fals, raul fiind o alteratie.

* * *

Dar virulenta cea mai temuta a aceste doctrine nu consta atat intr-o afirmare a caracterului creat al raului – nerecunoscuta si neafirmata, altminteri, de membrii sectei, cat in contabilizarea exacta a suferintei cauzata de pedeapsa.

Liderul miscarii moderne a induratorilor, un grec plecat din Izmir, repeta extaziat discipolilor tineri indemnul paulian, de a ajuta pe vrajmas, pentru a-i ingramadi carbuni aprinsi in cap, fara a se referi, se spune, si la razbunarea care trebuie lasata Judecatorului.

Anumite atavisme i-au facut pe clementii de la dreapta si de la stanga Dunarii sa gandeasca facerea de bine scaldata in sange sau in ulei incins, ori rasplatita adesea cu o si mai mare dusmanie. Ceea ce s-a inteles mai putin, iar documentele aproape lipsesc, este legatura acestei doctrine – eretica, dar in interiorul iudeo-crestinismului – cu obiceiul pagan si barbar de a zidi oameni.

De fapt, alaturarea aceasta neasteptata a fost facuta de constiinta obosita si fara dorinta de cercetare a unor duhovnici aproape analfabeti, care combateau, de altfel, la un loc, donatismul si bogomilismul, pe minoriti si pe emisarii papei. Spre deosebire de obiceiurile pagane de care aminteam, in care un om era zidit, iertatorii se zideau, nici macar nu se lasau ziditi, ci puneau singuri caramida si mortar pana cand zidul ii acoperea de tot.

Obiceiul le vine, probabil, dintr-o interpretare abuziva a metaforelor Cetatii Ceresti, dar si aceasta presupozitie a starnit vituperarile membrilor sectei. De fapt, din cate se intelege din putinele texte ramase de la ei, in ciuda timpurilor moderne in care si-au proferat doctrinele si a raspandirii aproape universale a tiparului, ei cred intr’o apropiata distrugere fizica a scoartei pamantului.

Potrivit invataturii clementilor, sustinuta de limpezi si clare silogisme, gresite insa, lumea a fost facuta de Ziditor buna, iar raul va trebui razbunat, insa daca el nu este congener lumii, participa cel putin la un izotrofism, hranindu-se cu binele si fiind unic si atotputernic motiv pentru parcticarea neobosita a binelui.

In Ziua Razbunarii, cand ingerul distrugator Abadon – pe care, de altfel, sectantii il venereaza – va trece pentru a-i ucide pe cei rai, tot ceea ce a fost atins si infestat de morbul raului va fi, de asemenea, curatat de foc. Si astfel, zidirea de cladiri este considerata imorala, intrucat sporeste chinurile ingerului nimicirii, care omoara si distruge cu fata acoperita, pentru a nu se bucura – indecent – de sfarsitul celor rai. Si astfel, singura modalitate in care raul construirii poate fi atenuat este zidirea de sine, in scop anahoretic, care justifica insa intreaga cladire.

* * *

Pe acestea le cred clementii care, de altfel, sunt acuzati nu atat pentru doctrina lor, cat pentru caracterul ei teurgic. Pentru ca, spun teologii, rasplatind binelui cu rau, clementii obliga Drepatea Divina la o inasprire a pedepsei.

Or, in doctrina crestinilor dreptcredinciosi, omul nu poate inrauri cu nimic asupra vointei si actiunii Divinitatii. Si cred crestinii asta in ciuda indemnului apostolului, cu nume si temperament tectonic, de a grabi revenirea Lui. Daca reusesc sau nu sa modifice sensul si masura actiunii divine prin binele faptuit vom sti doar la Judecata Cea De Pe Urma. Si cine stie daca nu cumva, pe hulitul lor arhieretic il vom vedea cu ceata celor drepti. Dar pana atunci, gloria fie a Celui care iarta, caci a Lui este puterea.

Despre cunoastere si schimbare

“If you want to truly understand something, try to change it.” (Kurt Lewin)

Despre cercetarea de piata si folosul ei

“If I had asked people what they wanted, they would have said faster horses”. (Henry Ford)

Daca’i intrbam pe oameni ce vor, mi’ar fi raspuns ca vor cai mai rapizi.

Despre moartea lui Dumnezeu si om

“God is not dead but alive and well and working on a much less ambitious project”. (Anonymous, Graffito)

Dumnezeu nu este mort ci viu si nevatamat si lucreaza la un proiect mai putin ambitios.

Despre zei si salvare

“Nur noch ein Gott kann uns retten” (Martin Heidegger)

“Only a God can still save us”

“Numai un Dumnezeu ne mai poate salva”

Despre constiinta si majoritate

“In matters of conscience the majority has no power.” (some princes)

In probleme de constiinta, majoritatea nu are putere.

Despre ratiune si credinta

“Reason is a whore, the greatest enemy that faith has”. (Martin Luther)

Ratiunea este o curva, cel mai mare inamic pe care’l are credinta.

are si varianta:

“Reason is the enemy of faith.”

Ratiunea este inamicul credintei.