A fi e folosit zilnic, in sensul “slab”. Slab pentru ca e doar raspunsul la un ce, la un cum, chiar si la un daca. Iar cand fiinta este gandita doar ca apartenenta, copulativ, sau ca existenta, indicativ, gandirea e numita de unii ganditori gandire slaba.
Exista insa o folosire la fel de “slaba” a lui a crede. Cred ca e doar opinie, te cred e convingere sau supunere, pana si cred ca exista (Mos Craciun sau Dumnezeu) e doar informatie.
Sa’i zicem deci credinta slaba?
Din coarda neintinsa nu pleaca sageata. Apa la ses balteste, intre munti loveste. Pana si curentul fara tensiune curge si atat.
Credinta tare ar fi atunci ceva ce aduce vietii tensiune, incordare, lupta. Imi impune si impune.
Insa, iubitori ai linistii, ai bunastarii, fugim de tensiune, de incordare, de obligatie. Nu se cade sa vorbesti de credinta ta, nu se cade sa produci tensiune cu incordarea ta. Nu ne spune ce crezi, nu ne spune ca crezi. Credinta a devenit un secret rusinos.
Pana sa moara, Dumnezeu a fost facut mai mic. Intai l’am scris cu litera mica, apoi i’am scris cu litere mari. Mai avem doar unul singur, pentru ca zeii au murit. Monoteisti nu din vocatie, nici din pasiune, ci din constrangere.
Insa si acest dumnezeu ce ne’a mai ramas e marunt, frivol, debil si ridicol. Si dupa chipul lui suntem si noi, mereu.
PS: Daca folosesc termeni si concepte culturale, le folosesc cu sensul pe care’l veti putea gasi usor in orice dictionar bun de termeni filosofici. Cand folosirea e diferita de original incerc sa precizez sensul local.
