Poporul Meu isi intreaba lemnul lui, si toiagul lui ii proroceste; caci duhul curviei ii duce in ratacire si sunt necredinciosi Dumnezeului lor.

Fiecare an, fiecare guvern, aproape fiecare ministru aduce cate o noua taxa. Desi pare firesc ca cei afectati de inflatia de taxe sa protesteze, constatam ca – atunci cand exista – protestele sunt putine si firave, ba chiar se gasesc multe persoane, uneori chiar o majoritate, care primesc cu aplauze aceste „atentate” la buzunarul propriu.

De fapt, orice nou bir, mai ales daca este vorba de asa-numitele „taxe verzi”, contribuie la fericirea individului societatii de consum. Statul postmodern, specific consumismului, a trecut de la atributiile de stat paternalist la unele care l-ar putea defini ca stat maternal. Stat care are grija nu doar de bunastarea noastra materiala, ci si de binele nostru psihic, prin dezvoltarea unui sistem care sa ne apere nu doar de amenintarile ce vin din afara, ci si de cele care vin din noi, de „raul metafizic”, de remuscari.

Intr-o lume tot mai laica, statul a preluat si o parte dintre atributiile religiei, infiintand un sistem de negociere a individului cu sine, de rascumparare prin taxe a actelor daunatoare propriei fiinte.

Taxa pe fast-food, propusa de noul ministru al Sanatatii, Cseke Attila, seamana cu taxa pusa de colegul domniei-sale, Korodi Attila, fost ministru al Mediului. De taxa pe pungi e vorba, mai precis de interzicerea oferirii gratuite a pungilor de cumparaturi de catre magazine. Care, din pacate, n-a schimbat mai nimic.

Adica, ba da, acum platesc fericirea de a-i face reclama magazinului de la care am cumparat, punga fiind in continuare „branduita”. In rest, pe strada sau in pubele, in Delta sau in Carpati, regasesc aceleasi ambalaje ca si inainte de introducerea legii. Nu am reactivat vechile sacose de panza, de exemplu, dar ne simtim bine ca ne rascumparam poluarea cu bani.

[Legea cererii si a ofertei produce un fel de entropie a costurilor, care face ca orice taxa si orice scumpire sa-l afecteze in mod direct si aproape exclusiv pe consumator, adica sa se regaseasca intr-o scumpire a produselor si serviciilor pe care le plateste; cu toate acestea, consumatorul nu este afectat in mod semnificativ, intrucat in perioadele de crestere economica puterea de cumparare creste, prin majorarea salariilor, si doar in cele de criza stagneaza sau scade putin; taxarea afecteaza in schimb dinamica firmelor, orice crestere a costurilor afectand performantele acestora, iar taxarea excesiva are tendinta de a produce oligopoluri si monopoluri.]

Si atunci, care este motivul pentru care se adopta astfel de masuri?

M-am uitat la comentariile facute de cititori in legatura cu propunerea ministrului Sanatatii. Unii sunt total impotriva, dar cel mai adesea dintr-un reflex mai vechi de a injura statul pentru orice taxa noua, altii leaga masura de nevoia de bani la buget, in vremuri de criza (poate fi si asta, dar impactul va fi, cel putin pe termen mediu, infim). Sunt insa multi romani ce se declara de acord cu masura propusa de domnul Cseke.

Parerile acestora sunt interesante, pentru ca ne pot face sa intelegem motivele ce stau la baza initiativei ministeriale, pe de o parte, dar si sa aproximam cauzele datorita carora zeci si sute de taxe, mai mult sau mai putin verzi, ne sunt impuse an de an si, din pacate, cu putin folos pentru sanatatea noastra sau a mediului inconjurator.

Exista doua directii majore de argumentare in favoarea acestei taxe, si a taxelor eco in general. Prima, reprezentata de persoane ce se arata preocupate si indignate de efectele nocive asupra sanatatii ale produselor fast-food si sustin ca, din banii lor – de ne-consumatori de fast-food – va fi platita asistenta medicala pentru cei care se vor imbolnavi din pricina shaormelor si a hamburgerilor.

In loc de o cercetare care sa ateste dimensiunea de fenomen social a pierderii capacitatii de munca din cauza alimentiei, ni se serveste de regula o „shaorma cu de toate”: SUA, tara plina de obezi (dar in care se face mai mult sport in scoala si mai mult jogging decat in Romania), date ale unor cercetari stiintifice, transformate in sperietoarea „E-urilor”, sofisme economice (eliminarea factorilor patogeni ne conserva puterea de munca si, in consecinta, bunastarea), iluzia fericirii prin intoarcerea la viata naturala (mai scump ar insemna mai natural).

A doua serie de argumente favorabile, ceva mai putin explicite, vine de la cei ce cred ca prin interzicerea sau suprataxarea unor produse daunatoare sau vicii va scadea consumul acestora. Ceea ce, pana acum, s-a dovedit mai degraba fals; prohibitia aplicata alcoolului a determinat, prin infiintarea retelelor de contrabanda, o criminalitate cel putin egala cu cea determinata de consumul de alcool.

O subramura a acestui tip de argumente este data de concurenta viciosilor, un fel de „capra vecinului”. Fumatorii compara daunele produse de fumat cu cele produse de grasimi si cer o „democratie” a accizarii. Diferenta intre fumat si mancare, oricat de proasta ar fi aceasta, este ca ultima intretine viata, totusi.

La fel ca in cazul incalzirii globale – o teorie care, la nivel de expunere publica aduna pareri stiintifice pertinente cu interventii ilicite asupra unor serii de date de observatie, ingrijorari reale cu privire la sanatatea planetei cu ideologii – reglementarile privind sanatatea publica se intemeiaza intr-o oarecare masura pe realitati demonstrabile stiintific si intr-o mare masura pe realitati psihologice, comportamentale, sociopolitice determinate de impactul (post)modernitatii, (post)industrialismului si societatii de consum.

De unde vine succesul taxelor verzi?

Pe de o parte, oamenii au inteles ca nivelul veniturilor (si implicit nivelul de trai) este influentat mai degraba de cresterea economica sau recesiune, nu de fiscalitate. Ar putea fi una dintre premisele indiferentei endemice fata de introducerea unei noi taxe. Au existat insa si cazuri in care ne-am confruntat cu proteste de amploare, ca in cazul taxei auto, insa si acolo au fost multe voci favorabile (de la persoane nemultumite de activitatea negustorilor de masini SH la ecologisti veritabili). Diferenta este facuta insa de modul in care noul bir este ambalat.

Reteta e relativ simpla: se ia un rau demostrabil stiintific (influenta nefasta a fast-food asupra sanatatii, a gazelor de esapament asupra calitatii aerului), se propune un remediu (programe de sanatate publica, masini cu catalizatrori si filtre mai performante), se inventeaza o alternativa (fast-food vs. Bio, plastic vs. materiale biodegradabile, masini poluante vs. masini „ecologice”), se pune o taxa pentru a rascumpara democratic raul, si toata lumea e multumita.

Schematic, se transforma introducerea unei taxe intr-o problema etica. Sunt somat, ca individ, sa aleg intre bine si rau (fast-food vs. orice altceva). Intr-un sistem etic inchis, daca as alege raul as fi pedepsit. Cum insa sfera de actiune a dreptului se limiteaza la interactiunea cu alte persoane, iar mancarea nesanatoasa imi face rau direct doar mie, pedeapsa a fost inlocuita cu rascumpararea.

Nu pot sa fiu amendat ca mananc ce n-ar trebui? Nu-i nimic, mancarea nesanatoasa va fi suprataxata sau accizata. Fata de societate, daca nu-mi mai fac datoria din pricina bolii, m-am achitat in avans. Fata de propriile remuscari sunt aparat de aceasta suma de bani platita in plus, astfel incat ajung sa-i multumesc statului ca s-a gandit la confortul meu moral.

Daca va amintiti de la lectiile de istorie de indulgente, instrumentele cu care clerul vindea, pe bani, iertarea pacatelor trecute, prezente si chiar viitoare. Exista un rau, dar acel rau ne place sau ne este util, asa ca nu renuntarea la el e importanta, ci solutia de rascumparare. Exista o irepresibila „tentatie a inocentei” in raport cu orice poate sa fie identificat ca un rau. Si pare, pentru toti, o relatie win-win: clerul castiga bani, laicii isi castiga linistea sufleteasca.

[Tentatia rascumpararii pecuniare a unui rau e mai veche si decat Evul Mediu, iar sumele pot sa fie oricat de mari: ele vor fi platite. Cand Moise a incercat sa impuna un model moral bazat nu pe o contabilizare a raului si rascumpararii, ci pe un sitem de interdictii care sa genereze abtinere, renuntare, abstinenta in raport cu raul si, mai ales, a avut impertinenta sa anunte ca pentru rau se plateste cu viata, nu cu bani, a primit o lectie dura de la sclavii recent eliberati.

In primul moment in care a lipsit, noii indivizi eliberati s-a simtit parasiti si, in locul zeului nevazut in numele caruia ii conducea Moise, au cerut un zeu vizibil. In incercarea de a deturna acest curent de opinie, Aaron, fratele lui  Moise, a apelat la egoismul oamenilor, cerandu-le bijuteriile din aur. S-a inselat, frica de libertate si de necunoscut a fost mai mare decat egoismul si astfel a aparut vitelul de aur.]

Teama de asumare a consecintelor propriilor actiuni este mai mare decat egoismul. Frica de moarte, starea de rau existential are darul de a deschide cele mai stranse pungi. Mai mult, raul necuantificabil, raul de nerascumparat sperie cel mai tare. Iar aceasta frica a fost rezolvata, de-a lungul istoriei, de vanzatorii de liniste, fie ca s-au numit clerici sau ideologi.

Negocierea cu raul

O sa mor din cauza unor lucruri daunatoare fiintei mele biologice (indiferent daca acestea se numesc poluare produsa de automobile, fast-food, alcool si tutun, medicamente, droguri sau sedentarism)? Probabil, daca o sa apuc ca acestea sa-si faca efectul. Pana atunci, insa, pot sa mor intr-un accident sau din cauza vreunui virus. Exista insa o certitudine: ca o sa mor.

Aici insa intervine medicina si progresul stiintific, care imi vand iluzia ca e doar o chestiune de timp si de progres tehnologic pana cand toate bolile vor fi vindecate, iar pana atunci trebuie doar sa parcurg, asistat de statul maternal, primele doua din cele cinci etape  Kubler -Ross (negare, furie, targuiala, depresie, acceptare), succesive aflarii diagnosticului fatal si sa ma fixez in targuiala. Pentru ca depresia este aproape o infractiune, iar acceptarea m-ar face liber din nou. Targuiala, insa, e benefica atat bugetului de stat, cat si pacii sociale.

E o concluzie pesimista? E vorba doar de spiritul vremii? Greu de spus. Cert este ca astfel de taxe vor fi adoptate, vor trece din ce in ce mai usor de parlamente si de opinia publica, vor deveni o alta parte tot mai importanta a cheltuielilor noastre. Si vom crede – gresind mereu – ca daca viciile vor fi mai scumpe, le vom practica mai rar – poate chiar le vom abandona, iar copiii nostri vor fi feriti de ele. Si, mai mult, chiar daca le vom practica, suntem absolviti deja de orice vina, intrucat am platit rascumpararea.

Pentru ca asta e problema. Cautam mereu un mod de a ne linisti constiinta, iar faptul ca suntem „penalizati” material ne face sa uitam ca avem o datorie morala fata de propria sanatate, si fata de cea a mediului. Altfel spus, legile verzi sunt bune, ce facem noi cu ele e rau.

In loc de concluzie

Exista alta solutie, exista alternativa? Salvarile sunt individuale, fiecare are de infruntat raul ce vine din afara sau dinauntru pentru sine; maturitatea inseamna responsabilitate, iar fuga de aceasta inseamna regresie, infantilism. Cand alegi raul, e mai bine s-o faci constient, sa-i evaluezi corect consecintele, nu sa te minti. Taxele de felul acesta nu ne fac mai saraci, neaparat, dar ne fac mai iresponsabili.

La final, trei invitatii la lectura, trei carti frumoase despre ce si cum suntem noi, postmodernii, trei autori carora eu si textul de mai sus le suntem datori:

–         despre raul (omni)prezent – Partea diavolului – Denis de Rougemont (Humanitas 2006)

–         despre rascumparare – Tapul ispasitor – Rene Girard (Nemira 2000)

–         despre refuzul cotidian al libertatii si deciziei – Tentatia inocentei – Pascal Bruckner (Nemira 2005)

(un articol al fostului proprietar)

Exista insa o folosire la fel de “slaba” a lui a crede. Cred ca e doar opinie, te cred e convingere sau supunere, pana si cred ca exista (Mos Craciun sau Dumnezeu) e doar informatie.

Sa’i zicem deci credinta slaba?

Din coarda neintinsa nu pleaca sageata. Apa la ses balteste, intre munti loveste. Pana si curentul fara tensiune curge si atat.

Credinta tare ar fi atunci ceva ce aduce vietii tensiune, incordare, lupta. Imi impune si impune.

Insa, iubitori ai linistii, ai bunastarii, fugim de tensiune, de incordare, de obligatie. Nu se cade sa vorbesti de credinta ta, nu se cade sa produci tensiune cu incordarea ta. Nu ne spune ce crezi, nu ne spune ca crezi. Credinta a devenit un secret rusinos.

Pana sa moara, Dumnezeu a fost facut mai mic. Intai l’am scris cu litera mica, apoi i’am scris cu litere mari. Mai avem doar unul singur, pentru ca zeii au murit. Monoteisti nu din vocatie, nici din pasiune, ci din constrangere.

Insa si acest dumnezeu ce ne’a mai ramas e marunt, frivol, debil si ridicol. Si dupa chipul lui suntem si noi, mereu.

PS: Daca folosesc termeni si concepte culturale, le folosesc cu sensul pe care’l veti putea gasi usor in orice dictionar bun de termeni filosofici. Cand folosirea e diferita de original incerc sa precizez sensul local.